Cu doar 10-12 mii de ani în urmă, lumea era pe cale să se schimbe pentru totdeauna. Oamenii, până atunci vânători și culegători, făceau primul pas spre o viață stabilă: descopereau agricultura. Sămânța a fost aruncată nu doar în pământ, ci și în istoria civilizației. Odată cu hambarele pline au venit însă și primele probleme… rozătoarele.
În acel moment, fără să fim conștienți, am primit un aliat neașteptat: pisica sălbatică africană, Felis silvestris lybica. Nu a intrat în viața noastră cu forța, ci cu o eleganță calmă. Pisica a fost un observator inteligent care a intuit oportunitatea.
Noi, oamenii, avem obiceiul să credem că domesticirea pisicilor a fost ideea noastră. Că le-am atras cu mâncare, că le-am oferit adăpost și că, în timp, le-am „îmblânzit”. Dar dacă realitatea este complet inversă? Dacă, de fapt, ele ne-au ales pe noi?
Imaginează-ți o așezare umană timpurie, cu grâne stivuite și cu șoareci peste tot. Apoi apare pisica. Un vânător nativ, atras de abundența de pradă. Cele care nu fugeau de oameni, ba chiar păreau tolerante cu prezența noastră, au început să rămână prin preajmă. Se hrăneau bine, trăiau mai sigur și, uneori, primeau și câte o bucată de hrană „din partea casei”. Așa s-a declanșat o formă subtilă de selecție naturală. Pisicile mai prietenoase, mai puțin temătoare, mai blânde, au prosperat. Și au lăsat în urmă urmași cu aceleași trăsături. Nu noi le-am „dresat” în sens clasic; pur și simplu, cele mai potrivite pentru coabitare au rămas aproape de oameni. Și astfel, domesticirea a fost, de fapt, un fel de auto-domesticire.
Dar nici noi n-am rămas la fel. Torsul lor, acel murmur adânc și liniștitor, ne calmează și azi. Prezența lor tăcută, privirea lor pătrunzătoare și comportamentul lor enigmatic ne-au modelat, poate mai mult decât ne dăm seama. Nu le-am primit doar pentru că vânau șoareci. Le-am primit și pentru că ne aduceau o stare de bine, o liniște greu de explicat.
Lina, pisica fericita
Relația noastră cu pisicile este una aparte. Nu e ca în cazul câinilor, unde ierarhia e clară. Cu pisicile, totul e ambiguu. Ele vin și pleacă după propriul chef. Noi le oferim mâncare, căldură, adăpost. Iar ele, în schimb, ne oferă… prezența lor. O formă rară de companie care nu cere ceva în schimb, nu sufocă, dar care umple spațiul cu o energie misterioasă.
Și poate tocmai aici se ascunde secretul: pisicile nu au fost domesticite în sensul tradițional. În schimb, ne-au atras într-un parteneriat în care par să dețină controlul subtil. Privește o pisică tolănită la soare, primind hrană și afecțiune de parcă i s-ar cuveni. E greu să nu te întrebi: cine pe cine a domesticit, de fapt?
În final, poate că relația noastră cu pisicile nu e despre cine a „câștigat” sau cine a „dresat” pe cine. Poate e vorba despre o coregrafie comună, o formă de dans tăcut între specii, unde ambele s-au schimbat. Iar în această simfonie a evoluției, pisica a cântat la o partitură proprie, calmă, enigmatică și surprinzător de eficientă.